baner-1

Istorie şi legende

Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
 

Nu există loc care să nu aibă, în paralel, istorie şi legende. De obicei, cele din urmă se nasc atunci când istoria adevărată rămâne neştiută sau nu furnizează elemente suficient de spectaculoase publicului.

Primele „poveşti” sunt generate de numele aşezărilor. Rupea a fost privită diferit de către locuitorii ei vechi. Dacă judecăm după numele maghiar, transmis şi folosit multă vreme şi de către români – Kohalm, Cohalm, s-a remarcat printr-o „movilă de piatră” (= piatră; halom = movilă, lb. maghiară) care sălta şocant dintr-un peisaj înconjurător, dominat de culmi domoale. Un grup de alte sate din scaunul său şi-au legat numele de bunuri existente: un loc jos (Bodendorf, Buneşti), o piatră (Stein, Dacia), altul cu peşti (Fisch = peşte, lb. germană, Fişer). Cine mai poate şti astăzi ce a generat numele de „Satul pisicilor” (Katzendorf, Caţa)? Poate mulţimea celor sălbatice, în nici un caz a celor domestice, a fost pretextul numirii satului. Ca peste tot, bisericile au inspirat şi ele poveşti de geneză. Viscri (Deutschweisskiche) a strălucit şi a contrastat de la început prin albeaţa bisericii sale, în timp ce Ioneştii şi-au tras numele de la hramul Sf. Ioan al bisericii sale parohiale. Criţ şi-a derivat numele de la Sf. Cruce (Kreuz, lb. germană). În fine, alte tradiţii de întemeiere s-au legat de un personaj unic, capabil să lase urme în memoria colectivă, din cauză că a pus primul ţăruş pentru o casă sau o tarla de grădină, care şi-a orânduit puţinii tovarăşi în marcarea unor hotare, folosirea pădurilor, păşunilor şi apelor. Era străbunul prin excelenţă. Dar, toponimele nu-şi dezvăluie întotdeauna sorgintea. Satul Beia este un astfel de caz. A fost tot un eponim, a fost vorba despre un loc cu multe albine, de la care s-a numit şi o cetate dispărută? La fel se împarte povestea Jimborului, care în germană ne trimite către o „Cetate a soarelui” (Sommerburg), în timp ce în limba maghiară (Zombor) face trimitere către un personaj legendar din istoria maghiară precreştină.

Fascinaţia primelor întemeieri serioase s-a lipit constat de monumentele piatră, mai ales dacă au avut poziţii avantajoase şi dimensiuni mari. O construcţie atât de solidă, atât de îndepărtată de vatra satului, nu se putea ridica decât de cineva care era prepotent, nu social sau cultural, ci fizic! Aşa că, în mintea oamenilor simpli, multă vreme – şi vremurile nu au fost depăşite cu totul nici acum – cetăţile au aparţinut oamenilor-uriaşi, uriaşilor cu origini neobişnuite sau unor inşi bine înzestraţi care depăşeau puterile oamenilor obişnuiţi. Acei creatori de-nceput au retezat dealuri, au clădit cât ai clipi din ochi cetăţi, au trăit diferit. Oamenilor le rămâne să le descopere, să le admire urmele minunate sau mirabile: tunele cu zeci de metri săpaţi în stâncă, care ies din cetate şi călătoresc la distanţe mari către varii puncte strategice din cadrul aşezării, din care sigur unul duce la biserica veche, pivniţe din care comorile au rămas în amintiri ce ating imaginarul fiecărei generaţii. Aşa se face că uneori, este de ajuns ca o mică găselniţă scoasă din pământ să stârnească spiritele şi să alimenteze fantezia originilor. Se încurcă apoi, după puterea şi talentul colportorului, diverşi eroi cu oşteni şi fete frumoase, regi şi personaje negative, care pot purta şi măşti de zmei, după cum fiecare s-a întâlnit cu lumea atât de îmbelşugată a poveştilor universale.

Toate poveştile şi tradiţiile au trecut prin mâna intelectualităţii rurale (preoţi, învăţători, mici administratori) care le-au absorbit cu nesaţ, le-au ambalat cu funde şi epitete noi, împrăştiindu-le mai departe. A fost vremea romantismului care a venerat ruinele, Evul Mediu, eroismul şi dragostea idilică.

Două dintre cele mai vechi poveşti din scaunul Rupea au fost culese şi redate cu pasiune de romanticul târziu Orbán Balázs. Ele priveau Jimborul şi Rupea.

Cea mai veche se leagă de anul 1421, în care turcii lui Murad al II-lea (Murad bey, în poveste) au invadat pentru prima oară serios Transilvania. Avertizaţi de progresul lor, populaţia s-ar fi retras îndărătul zidurilor cetăţii. S-a întâmplat ca acolo să se afle împreună Ioan Lebei din Mărtiniş şi draga lui soaţă, Maria. Tânărul soţ ar fi încercat să lupte pe ziduri împreună cu cei în stare să poarte armele. Dar, turcii au răzbit şi, printr-o spărtură de curtină, au început măcelul. Ca prin minune, cei doi soţi au scăpat căsăpirii care umpluse cetatea de sânge până la genunchii oamenilor; numai că, bărbatul a căzut captiv, în timp ce soaţa s-a refugiat în pădure. După retragerea turcilor, a început epopeea soţiei iubitoare, care vânzându-şi bunurile a pornit spre sud. Zice-se că a ajuns la Ierusalim, apoi a străbătut Siria, până la malul Eufratului, unde, în final, şi-a descoperit soţul încătuşat. Lacrimile şi rugăminţile ei au convins sarazinul cel crud să-i elibereze soţul în schimbul a trei probe. Maria face minuni cu duioşia şi perseverenţa sa, îndoind inimile altor potrivnici ticăloşi, forţe ale naturii sau lei păzitori de temniţă. În cele din urmă, după cinci ani de detenţie, soţul slobozit este purtat cu maximă îngrijire, prin pustiul sirian, pentru a ajunge cu bine la portul „Ptolemais”, iar de acolo către patrie, unde istoria nu mai continuă, desigur pentru că a avut un final banal de fericit.

În cazul celeilalte istorisiri, este vorba tot despre turci. Eroul este un jude regal pe nume Hedvig Veres, capturat şi el, înlănţuit fără şanse de scăpare în celebra Edikule din capitala Imperiului otoman. Salvatorul său nu este altul decât toboşarul Menenges, care văzându-şi stăpânul atât de necăjit, îl scoate din temniţa cea blestemată cu ajutorul unei pelerine fermecate. Cei doi ajung zburând până în locul numit „Seeburg”, iar cătuşele sunt depuse ca relicve atestatoare în arsenalul cetăţii.

8276 Total Vizualizări 10 Astăzi
Back to Top