baner-1

Biserica fortificată Viscri – patrimoniu UNESCO

Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
Slide background
 

Complexul este unul dintre cele care figurează pe listele patrimoniului UNESO din România. Istoria folosirii locului ca fortificaţie este aglomerată. Iniţiativa primară a aparţinut unor greavi anonimi, care au reuşit, cândva către a doua jumătate a secolului al XIII-lea, să edifice o micuţă capelă, pe axa căreia, la vest, au aşezat un donjon, ambele protejate de o curtină simplă, fără elemente de flancare.

Comunitatea a preluat apoi monumentul în administrare directă, renunţând pentru o vreme la valorificarea potenţelor sale rezidenţiale şi militare. Valoarea vechiului donjon (secolul XIII?) a fost redescoperită mai târziu, însă modificarea sa s-a produs doar la nivele superioare, ceea ce în conferă o mare valoare istorică. Modificarea prin amplificare a bisericii a unit vechiul donjon cu nava şi i-a dat rostul de clopotniţă. Ca peste tot în aria Transilvaniei, primele soluţii de apărare au fost concepute prin fortificarea propriu-zisă a bisericii, prin supraînălţarea corului, sprijinirea pe arce semicirculare şi dotarea cu guri perpendiculare de tragere (maşiculi) până la piciorul zidurilor (prima parte a secolului al XVI-lea). S-a construit apoi o altă curtină, depăşindu-se spaţiul către vest. S-a presupus că unei noi faze de fortificare (sfârşit de sec. XV – sec. XVI) i-au aparţinut turnurile de flancare, de nord şi vest.

Secolului al XVI-lea şi al XVII-lea îi aparţin turnurile care se conservă astăzi, la toate punctele cardinale. O activitate de-a dreptul febrilă s-a derulat în ultimele decenii ale primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Deşi sunt toate patrulatere, nici unul nu este regulat, cele din est şi sud sunt, de fapt, nişte dreptunghiuri; toate au câte trei nivele. În plus, există un turn de poartă (refăcut peste o clădire mai veche, la 1650), spre sud-est, care se remarcă prin particularitatea de a conserva la poarta carosabilă, grătarul hersei de blocare al golului propriu-zis al porţii. Barele metalice de pe batanţii vizibili sunt din veacul al XVII-lea. El posedă şi o intrarea pietonală, întărită şi ea cu aceleaşi tipuri de benzi din fier, ca şi poarta carosabilă. Date de construcţie sau reparaţie se mai pot observa pe unele construcţii: anul 1630 (cu precizarea intervalului de ridicare şi a meşterului), pe turnul de nord, 1648-1649, pe turnul de vest (parţial folosit ca locuinţă preoţească, cu menţionarea meşterilor şi judelui), în 1650 turnul porţii. Actualmente aceste turnuri sunt restaurate în stadii diferite. Sunt foarte bine conservate elementele drumului de strajă, pe întregul perimetru al curtinelor. Insuficient elucidată este istoria unor construcţii din preajma turnului de poartă, adosate la exteriorul curtinei. Cele două perimetre din stânga pot fi medievale târzii ori renascentiste, în timp ce partea opusă pare mai curând o clădire din secolul al XVII-lea, astăzi demolată. Primul corp de clădiri a fost bine racordat ansamblului şi unificat prin galeriile de tragere şi acoperişuri comune.

La interior, alipite curtinei celei mai apropiate de biserică, au funcţionat o vreme locuinţele saşilor din Viscri. Multe construcţii interioare, împreună cu anexele de lemn ale drumului de strajă, au fost eliminate după 1743. Unele ferestre de turnuri conservă încă ancadramente de lemn proprii Renaşterii târzii.

În fine, ultima centură de fortificaţii este un mare poligon neregulat, tinzând către un cerc. Din el, unele fragmente au dispărut, spre sud-est şi nord-vest. Despre ea se afirmă că s-ar fi ridicat doar în secolul al XVIII-lea, ceea ce pare destul de improbabil.

 Biserica de la Viscri (dedicată Sf. Andrei) şi-a pornit istoria printr-o micuţă clădire romanică, încheiată cu absidă semicirculară la cor. Construcţia sa timpurie, din piatră, a conferit şi numele localităţii (Alba Ecclesia, Weißkirch, Biserica Albă).Din ea s-au conservat părţi de zidărie de la arcul de triumf şi începutul navei. Refacerea gotică a lungit corul, l-a încheiat cu un poligon aproape insesizabil, sprijinit la exterior cu contraforturi. Doar în părţile sale superioare, arcele ascund instalaţii pentru apărare, care s-au construit într-un orizont mai larg de biserici săseşti, în primele decenii ale secolului al XVI-lea. La rândul ei, nava din secolele XII-XIII a fost lungită până la întâlnirea cu vechiul donjon, metamorfozat în clopotniţă. La un moment dat, au existat bolţi pe ogive din cărămidă, din care unele mai pot fi văzute în preajma edificiului. Tavanul actual poate fi legat de o inscripţie din anul 1743. Sacristia pare a fi o adaptare furnizată de un şantier intermediar, dar care nu a mai fost modificată în ultima perioadă medievală.

Despre turnul clopotniţă se poate şti că a fost întregit, până la cinci nivele, şi acoperit în ultimele secole de funcţionare ale complexului fortificat. Ultimul nivel a apărut doar la 1823. Este auster şi dotat doar cu ferestre-ambrazuri, iar galeria de sub acoperiş îi accentuează tot rostul militar. Uşa de la intrare a rămas dotată cu feronerie de ocazie, reutilizată probabil în secolele XVI-XVII. Există inscripţii pe structura şarpantei care se leagă de o renovare din anii 1670-1672.

Cristelniţa pare a ne trimite către o funcţie iniţial diferită, respectiv o coloană cu capitel, romanică. Tot vechii zestre îi aparţine şi nişa unui tabernacol. Altarul este un produs artistic clasicist. Mobilierul actual, unitar, are o valoare artistico-istorică redusă, deşi este vechi de circa două sute de ani.

În fostele clădiri anexe din complex, familia de saşi care se ocupă de monument a organizat o colecţie muzeală, cu valenţe etnografice.

6968 Total Vizualizări 1 Astăzi
Back to Top